Verbul „a servi"

Astăzi, dragi prieteni, voi încerca să lămuresc folosirea verbului a servi.

Auzim adesea exprimări de tipul „aş vrea să servesc ceva uşor la micul dejun”, cu sensul de „aş vrea să mănânc ceva uşor”. Sau, intri cu soţia într-o piţerie cu ispite apetisante şi nici n-apuci să te aşezi bine că o domnişoară se şi repede şi-ţi bagă sub ochi oferta casei şi te-ntreabă: „ce doriţi să serviţi?”. Ar fi inutil să-i spun domnişoarei că eu nu servesc, ci mănânc.

Cu decenii în urmă, reputaţi lingvişti, ca academicianul Alexandru Graur sau Valeria Guţu Romalo, au semnalat folosirea greşită a verbului a „servi” în locul verbului „a mânca” sau a expresiei „a lua masa”. Academicianul Alexandru Graur încadra folosirea greşită a verbului „a servi” în locul verbului „a mânca” într-o serie de cuvinte pe care o numea „listă de cuvinte boicotate”.

Fenomenul răspândirii verbului „a servi” cu sensul de „a mânca” trece neobservat pentru că a căpătat o mare răspândire în vorbirea actuală. „A servi” înseamnă de fapt „a sluji”, „a-i fi de folos cuiva”, „a executa o comandă”, „a aduce la masă bucatele comandate de un client”.

Cum a apărut acestă înlocuire? Probabil dorinţa de a crea un efect de eleganţă, de distincţie a înlocuit banalul „a mânca”. S-a încercat o explicaţie în acest sens. Nu poţi să nu te întrebi: cum de s-a ajuns ca „a servi” să-l înlocuiască pe „a mânca”? Cum ospitalitatea românului este binecunoscută, este ştiut că a nu-l aşeza pe musafir la masă este ospeţie doar pe jumătate. De fiecare dată, gazda îl invită pe musafir să se servească singur, folosind, evident corect, forma reflexivă a verbului „a servi”. Prin repetarea expresiei „serveşte-te” sau „serviţi-vă”, cu sensul de „ia-ţi singur ce vrei să mănânci”, a putut apărea în timp ideea că „a servi” înseamnă „a mânca”. La această situaţie a concurat şi realitatea că în limba română, trecerea de la reflexiv la activ se face foarte uşor. Aşa se explică de ce s-a pierdut pronumele reflexiv şi astfel „serveşte-te” a devenit „serveşte”. Pronumele reflexiv este chiar supărător pentru ureche prin repetiţia sunetelor: „serveşte-te”. La fel s-a petrecut şi cu verbul reflexiv „a se uita”, în cazul căruia „uită-te” a devenit „uite”, iar pluralul a devenit „uitaţi” în loc de „uitaţi-vă”.

Sub aspect semantic, verbul „a servi” nu va putea să însemne niciodată „a mânca”. Drept urmare, domnişoara de la piţerie ar fi trebuit să mă întrebe: „Cu ce doriţi să vă servesc?” şi nicidecum „ce doriţi să serviţi?”.

Construcţia „aş vrea să servesc ceva uşor la micul dejun” este inadecvată pentru că n-aş putea niciodată să spun „aş vrea să mă servesc cu ceva uşor” nici chiar dacă aş lua masa la restaurantul unui hotel care oferă bufet suedez. Corect este „aş vrea să mânânc ceva uşor”. De asemeni, altceva ar fi dacă ospătarul m-ar întreba: „Cu ce să vă servesc?”, iar eu i-aş spune: „Aş vrea să mă serviţi cu ceva uşor”.

Şi-acum, pentru că tot am vorbit despre verbul „a servi”, îmi amintesc involuntar finalul poeziei absurde a lui Urmuz, „Cronicarii”: „Sarafof, serveşte-te de cartof”. Poezia o fi absurdă, ca toată opera dadaistă, dar gramatica ei este corectă, în timp ce în viaţa de toate zilele unii folosesc construcţii gramaticale absurde, deşi conţinutul este corect.

x