marți, 1 august 2017

Incintă şi a conferi

În această postare, voi continua exemplificarea confuziilor lexicale. Asta nu înseamnă că în sfârşitul prezentării vom avea o listă completă a acestor erori. Nicidecum! Unii vorbitori au o extraordinară imaginaţie în acest sens. Unii, de la o vreme, au tendinţa să înlocuiască substantivul „sediu” cu cel de „incintă”, care le pare mai elegant. Vorbitorii în cauză nu ştiu însă că aceste două cuvinte nu sunt sinonime. Astfel, găsim în presă exprimări de genul: „Incinta” organizaţiei din Bucureşti era pavoazată de sărbătoare”. Sau „În această „incintă” funcţionează şantierul de construcţii, coloana de utilaje, staţia de betoane şi atelierul de confecţii din lemn”. Sau „Un număr de douăsprezece secţii de votare vor funcţiona în „incinta” unei şcoli generale”.

În fiecare dintre aceste exemple este vorba de fapt despre „sediu”, care desemnează clădirea sau locul în care îşi desfăşoară activitatea o instituţie sau o organizaţie. Substantivul „incintă” desemnează fie un spaţiu mare, închis, în interiorul unei construcţii, fie o suprafaţă de teren înconjurată de construcţii sau diverse amenajări. Este binecunoscută exprimarea arheologilor care vorbesc despre „zidurile de incintă”, atunci când se referă la zidurile construcţiilor care înconjură ruinele vreunui edificiu istoric. Alteori, vorbitorii preferă să folosească substantivul „incintă” în loc de „încăpere”. Astfel, cu ceva vreme în urmă, citeam într-o publicaţie locală: „Organizatorii i-au amenajat o „incintă” specială preşedintelui, unde să mănânce bucate tradiţionale.”

O altă confuzie lexicală, care a căpătat amploare este folosirea verbului „a conferi” în locul lui „a oferi”. Probabil că „a conferi” lasă impresia că este mai select, însă vorbitorii care comit acest abuz nu ştiu că sensurile celor două verbe sunt diferite: „a conferi” este specific limbajului protocolar şi diplomatic şi înseamnă „a acorda o decoraţie, un titlu, un grad” etc., iar „a oferi” înseamnă „a-i propune cuiva (în semn de atenţie, de bunăvoinţă) să primească un lucru necerut”; mai înseamnă „a da în dar, a pune la dispoziţie” sau „a înfăţişa, a arăta, a etala, a prezenta ceva”.
Iată câteva exemple din presă:

„Din dorinţa de-a le „conferi” muncitorilor posibilitatea să mânânce o hrană caldă, patronul a deschis o cantină în incinta societăţii.” Las de-o parte faptul că e vorba de sediul societăţii şi nu de incintă, pentru că deja am vorbit despre această confuzie între termeni. Autorul ştirii vorbeşte aici despre „conferirea” unei posibilitaţi de parcă ar fi vorba despre acordarea unei medalii. Corect ar fi fost să scrie că muncitorilor le-a fost oferită (şi nu conferită) posibilitatea să mănânce o hrană caldă. Sau „La sărbătorirea Botezului Domnului, a fost „conferit” primul sacrament al iniţierii creştine unui număr de 13 nou-născuţi.” Mai întâi, nu putem trece cu vederea definiţia verbului „a iniţia”, care, conform dicţionarului explicativ se referă la o activitate conştientă, care nu-i poate fi proprie nou-născutului. În ceea ce priveşte verbul „a conferi”, autorul articolului trebuia să scrie că sacramentul a fost oferit, nicidecum conferit. Statutul de creştin nu ţi se poate acorda, în schimb ţi se poate „oferi” posibilitatea să alegi, să te decizi să devii creştin. Sau iată exprimarea cuiva pe un forum: „Apostolii au lucrat puţin timp în sinagogi, pentru că opozanţii lor i-au dat afară şi nu le-au mai „conferit” dreptul să vorbească.” Afirmaţia este un adevăr, cu precizarea că opozanţii nu le-au mai „oferit” apostolilor dreptul să vorbească, deşi mult mai precisă ar fi fost exprimarea dacă autorul ar fi spus că opozanţii i-au împiedicat să facă acestă activitate publică. Şi . . . o ultimă exemplificare de confuzie între „a oferi” şi „a conferi”, luată tot din presă. „Delegaţilor li s-a „conferit” dreptul de onoare de-a depune flori la monument.” Ar fi fost corect dacă autorul scria că delegaţilor li s-a „oferit” dreptul.

Părerea mea e că unora le face plăcere mai degrabă să se facă de râs decât să deschidă un dicţionar să vadă care este înţelesul cuvintelor. Dar, vorba regretatului meu profesor de limba română din liceu, domnul Vasile Mitrofan: „Cine a învăţat să cânte fals un cântec, îl va cânta fals toată viaţa”.


luni, 31 iulie 2017

Informal, lucrativ, fortuit și altele


În această postare, vă vorbesc tot despre confuziile lexicale pe care le comit vorbitorii care nu cunosc sensul unor cuvinte, în general neologice. Deşi motivaţia este lăudabilă (dorinţa de-a vorbi îngrijit şi cu termeni aleşi), rezultatul este exact pe dos. Ba chiar e supărător, pentru că una intenţionează să spună vorbitorul şi altceva înţelge interlocutorul. Acest tip de greşeală se numește „eroare semantică”. Semantica se ocupă cu studierea sensului cuvintelor.
Să vedem câteva exemple. Şeful de birou îşi convoacă subalternii la şedinţă şi le spune: „Dragi colegi, întâlnirea la care v-am chemat are scop informal, ca să vă comunic strategia pe care o vom adopta pentru creşterea productivităţii”. Intenţia şefului de birou este bună, iar productivitatea este cheia succesului unei societăţi, însă exprimarea este defectuoasă. Şeful de birou voia să spună de fapt că şedinţa are scop „informaţional”, adică să-şi informeze colegii. El nu ştie că termenul „informal”, provenit din limba engleză, nu este nicidecum sinonimul adjectivului „informal”. Termenul „informal” se foloseşte în limbajul diplomatic şi înseamnă „neoficial”, „neprotocolar”. Sinonimia este aparentă şi-ţi poate crea probleme, dacă eşti certat cu dicţionarul. Ce ar trebui să înţelegem dacă am citi în presă o astfel de ştire: „Cu ocazia summitului „informal” care a avut loc la Strasbourg s-a stabilit  un acord în domeniul imigraţiei şi al azilului”? Ar trebui să înţelegem că întîlnirea de la Strasbourg a fost „neoficială”. Pentru că scopul era să se ia hotărâri importante, întâlnirea nu putea avea caracter „informaţional”. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte ştirea aceasta, nu putem spune despre ea că este informaţională, pentru că am comite un pleonasm: sensul de „informaţie” este deja cuprins în termenul „ştire”.
Alt exemplu. Cu ocazia şedinţei de dare de seamă, un maistru instructor la o şcoală spune: „Menţionez că în timpul activităţii „lucrative”, elevii au realizat în atelierul şcolii douăsprezece scaune care sunt folosite în cancelarie. Maistrul a dorit să se exprime elegant şi distins, însă n-a ştiut că substantivul neologic „lucrativ” nu înseamnă „lucrător”, adică simpla desfăşurare a unei activităţi, ci înseamnă cu totul altceva: „bănos”, „folositor”, „productiv”, „profitabil”, „care aduce câştig”. Veţi spune poate că un folos tot a fost de pe urma activităţii elevilor, din moment ce şcoala s-a ales cu douăsprezece scaune. Vă sigur că altceva intenţionase maistrul să spună. Felul în care gândea s-a văzut în altă dare de seamă, când a spus: „În timpul zilelor nelucrative, elevii din internatul nostru au reparat uşile şi geamurile şi au vopsit gardul şcolii”. Zilele nu puteau fi aducătoare de profit, ci erau pur şi simplu „nelucrătoare”.
Alt exemplu. O fiţuică locală anunţă pe prima pagină: „După ce a făcut preinfarct, domnul Ixulescu a părăsit „fortuit” şefia partidului. Redactorul a vrut să scrie că Ixulescu a demisionat „forţat” de situaţie. El face o confuzie lexicală pentru că nu ştie că adjectivul „fortuit” (termen livresc), provine din franţuzescul „fortuit”, care la rândul lui îşi are originea în latinescul „fortuitus, -a, -um” şi înseamnă „accidental, întâmplător, neprevăzut, inopinat, fără veste”.

Alt exemplu. Unii vorbitori confundă termenii medicali, iar această eroare duce la formulări hazlii. Cineva spunea „Mi s-au inflamat amândouă amigdalitele. Mă duc la doctor să le dau afară. După ce scap de ele, mă duc să-mi scot şi „apendicita””. Vorbitorul comite confuzia lexicală între denumirea afecţiunii şi denumirea celor două glande. „Amigdalita” este afecţiunea care constă în inflamarea amigdalelor, adică cele două glande de natură limfatică aflate de-o parte şi de cealaltă a omuşorului. Tot confuzie lexicală este şi când se referă la „apendicită”, adică boala dureroasă care constă în inflamarea „apendicelui”, o mică prelungire a intestinului gros.

Am consultat un medic


Într-o postare anterioară am prezentat în ce constau greșelile de ordin semantic: vorbitorii folosesc cuvintele cu alt înţeles decât cel admis. Aşa este cazul verbului „a consulta”. În acelaşi fel în care verbul „a mânca” este substituit nefericit de verbul „a servi”, se întâmplă şi în cazul verbului „a consulta” al cărui înţeles fundamental este „a întreba”, „a cere părerea”, „a cere sfatul sau avizul cuiva”.
Exemplu: „Redactorul şef, dorind să facă planificarea pe termen lung a materialelor redacţionale, a consultat întregul colectiv de redactori”. Sau: „Dragul meu prieten, m-am gândit să-ţi cumpăr metoda de chitară a lui Ferdinando Caruli fără să te mai consult, fiindcă ştiam că-ţi trebuie”. Sau: „Nu pot da un aviz favorabil cererii tale înainte să-l consult pe domnul director general”.
În fiecare dintre aceste exemple, verbul „a consulta” este folosit corect, cu adevărata lui valoare semantică. Redactorul şef a consultat întregul colectiv redacţional, cu sensul că i-a cerut opinia. Prietenul n-a fost consultat în vederea cumpărării metodei de chitară, cu sensul că n-a fost întrebat, iar avizul favorabil nu-i poate fi dat cuiva înaintea consultării directorului general, cu sensul de „a-l întreba”, „a-i cere acordul”.
Verbul „a consulta” are şi formă reflexivă: „a se consulta”, cu sensul de „a se sfătui cu cineva”. Iată câteva exemple: „De fiecare dată când intenţionez să fac o cumpărătură importantă, mă consult cu soţia”. Sau: „Înainte de-a mă hotărî să dau curs unui act riscant, mă consult în prealabil cu cei care au avut astfel de experienţe”. Sau: „Aş vrea să merg şi eu la concertul de deschidere a stagiunii, dar mă voi consulta mai întâi cu soţia şi cu fiul meu”.
Acum, după ce am trecut în revistă folosirea corectă şi cu înţelesul adecvat a verbului „a consulta”, este uşor să înţelegem în ce constă greşeala în exprimări de tipul „M-a consultat doctorul şi mi-a pus diagnosticul precis al suferinţei mele”. Sau: „Acum ştiu sigur ce boală am, pentru că am fost consultat de medicul de familie”.
În fiecare dintre aceste două exemple, vorbitorul a făcut confuzia semantică între „a consulta” şi „a examina”. Este o substituţie de termeni cauzată de o greşită înţelegere a sensurilor cuvintelor. Aşadar, aşa cum spunem „am consultat un avocat” sau „am consultat un specialist”, tot aşa vom spune „am consultat un doctor”, ceea ce înseamnă că am cerut sfatul competent al unui specialist în medicină. E adevărat că mergem la doctor pentru consultație, dar nu doctorul ne consultă, ci noi îl consultăm. Este corectă formularea: „Doctorul mi-a acordat o consultaţie”. Asta înseamnă că doctorul m-a examinat pentru a stabili un diagnostic şi a indica tratamentul adecvat.
Este corect deci să se facă o delimitare semantică clară a verbului „a consulta”. Atunci când acţiunea de „a consulta” are în vedere un text anume, o operă, o carte, o bibliografie indicată, sensul corect este „a examina”, ca în examplul „Daniel a consultat scrierile proorocului Ieremia şi a aflat că se împliniseră anii exilului”. În acest exemplu, este clar că sensul verbului „a consulta” este „a examina”. Dar când vorbitorul i se adresează unui specialist, verbul „a consulta” se foloseşte cu sensul „a obţine părerea specialistului consultant”.

În concluzie, nu vom spune niciodată „am fost consultat de medic” pentru că în cazul acesta „a consulta” nu înseamnă „a examina”. Vom spune însă că „medicul ne-a acordat o consultaţie”. Şi pentru că suntem la o rubrică de vorbire corectă a limbii române, vom spune corect „am consultat dicţionarul”. E clar că dicţionarul nu ne poate „acorda o consultaţie”.

Alegem între două alternative


Constat că mulţi vorbitori comit confuzii semantice. Fenomenul acesta supărător are două cauze: necunoaşterea sensului unor cuvinte şi dorinţa firească şi lădabilă pentru o vorbire îngrijită. Dat fiind rezultatul, se pare că acestea două nu se prea împacă. Pus în faţa alegerii unor termeni aparent sinonimi, vorbitorul are tendinţa să-l prefere pe cel mai neologistic, pe care-l apreciază că e mai select faţă de cel mai vechi, mai obişnuit, mai familiar. Din nefericire, pentru că sinonimia termenilor este parţială, termenii în cauză nu se pot substitui întotdeauna. Aşa sunt situațiile în care unii vorbitori folosesc greşit verbul „a servi” cu sensul „a mânca” sau „a bea” sau îi dau alt înţeles verbului „a consulta”. Din pricina confuziei pe care o face în înţelegerea sensului termenului, poţi crede altceva despre adevărata intenţie a vorbitorului.
Sunt nenumărate greşeli cauzate de confuzia semantică. Astfel, constatăm de la o vreme că oamenii politici impun involuntar câte un neologism pe care îl preia presa şi de la presă îl preiau masele, devenind astfel termen la modă. Aşa este cazul substantivului „alternativă”. Cu câţiva ani în urmă, când s-a pus problema unei moţiuni de cenzură, cineva făcea un comentariu: „Avem două alternative: ori să acceptăm un guvern de coaliţie naţională, ori să ne pregătim de alegeri anticipate”. În replică, o persoană mai împăciuitoare îi spunea: „Sunt gata să accept fiecare dintre cele două alternative”.
În ce constă greşeala? În exprimarea celor doi vorbitori avem o confuzie semantică. Ei folosesc impropriu termenul „alternativă” dându-i un sens care nu-i aparţine. Potrivit Dicţionarului Explicativ al limbii române, cuvântul de origine franceză „alternativă” desemnează „posibilitatea de-a alege între două soluţii, între două situaţii etc., care se exclud, sau se referă la relaţia dintre două judecăţi în care, dacă o judecată este adevărată, cealaltă este neapărat falsă. Fără să mai consulte dicţionarul, unii vorbitori funcţionează pe principiul modelului de vorbire preluat. Aşa ni se întâmplă din comoditate sau din pricina încrederii pe care i-o acordăm cuiva. Unii au ajuns să creadă că dacă eşti pus între două soluţii, fiecare soluţie este o alternativă. În momentul vorbirii, cine mai stă să se gândească la faptul că termenul „alternativă” are la origine verbul „a alterna”, adică (tot conform DEX-ului), „a lua pe rând unul locul altuia”, „a trece de la o fază la alta, de la o soluție la lata, pe baza unei alegeri”.
Şi-atunci, în ce constă greşeala vorbitorului? Folosind cuvântul „alternativă” în loc de „soluţie” sau „cale”, sau „situaţie”, vorbitorii din exemplu comit o eroare semantică, o confuzie a înţelesului termenului. Aşa că, a accepta un guvern de coaliţie naţională ori a ne pregăti pentru alegeri anticipate nu constituie două alternative, ci două căi de ieşire ale unei alternative sau două soluţii sau pur şi simplu o alternativă, iar împăciuitorul care-i răspunde celui care face propunerea e gata nu să accepte „fiecare din cele două alternative”, ci „alternativa” sau „fiecare din cele două căi”, sau „două soluţii ale alternativei”.

Dar moda e modă, până şi în vorbire, aşa că nu avem decât o alternativă: să lăsăm să treacă neobservate confuziile semantice deja împământenite sau să le semnalăm, cu încrederea că cei care citesc această postare nu vor comite greșeala.