Rostirea unor vechi nume de
familie româneşti
Astăzi, vă vorbesc despre
pronunţarea unor vechi nume de familie româneşti la rostirea cărora unii
vorbitori folosesc un accent neadecvat. În cele mai dese cazuri nu le rostesc
corect nici chiar purtătorii lor.
Iată câteva exemple în acest sens:
„N-am putut să plătesc
întreţinerea pentru că administratorul, domnul Mitică Olariu, s-a îmbolnăvit”.
Doi prieteni stau de vorbă despre
o cunoştinţă comună rău platnică: „Bine, măi Vasile, n-ai ştiut că Rotariu
e neserios şi n-o să-ţi dea datoria la timp?”
Directorul îi dă telefon şefului
de birou şi-i spune: „Ferariule, să mi-l trimiţi de urgenţă pe
Păcurariu când se-ntoarce din delegaţie”.
În aceste trei exemple, aţi
remarcat deja câteva nume de familie şi mai ales pronunţia: Olariu,
Rotariu,
Ferariu,
Păcurariu. Şi aţi mai remarcat, cu siguranţă, că fiecare nume indică o
meserie, în special rurală. Probabil că numele acestea le-au fost acordate
strămoşilor de către vecini, rude sau consăteni ca să-i deosebească de alţii
care aveau aceleaşi prenume. Asta ne aminteşte de strămoşii romani, care aveau
trei nume: prenomen, nomen şi cognomen, adică prenume, nume şi poreclă. Ne
amintim numele de şcolar al lui Ion Creangă. Pentru a putea fi deosebit de alţi
copii purtători ai prenumelui Nică, lui i s-a spus Nică a lui Ştefan a Petrei
Ciubotariul. Actele oficiale din vremea aceea au un parfum de istorie
care ne încântă astăzi. În atestatul de naştere al lui Creangă, eliberat de
autoritatea bisericească din Iaşi, tatăl lui poartă numele Ştefan sin Petrea
Ciubotariul.
Despe ce este vorba? Sunt multe
nume de familie româneşti care provin din substantive terminate în ar, care
pot să apară fie nearticulate (ca spre exemplu „cojocar”), fie articulate, dar
cu funcţia articolului preluată de vocala u (cojocaru). Există însă şi o a
treia formă, mult mai veche, „Cojocariu”. De fapt, aceasta este forma
care creează probleme de pronunţare. În general, aceste nume de familie au
formă articulată, cu articolul preluat de vocala u, aşa cum e rostit în
vorbirea populară: Bivolaru, Căldăraru, Dohotaru, Fieraru, Moraru, Păduraru,
Pâslaru, Viţelaru . . . ca să amintesc doar câteva. Aşadar, cuvinte vechi purtătoare
ale terminaţiei ar care denumesc meserii rurale. Faptul că la unele nume de
familie auzim în terminaţia lor un i, are drept cauză moştenirea
directă din limba latină. Astfel, „molārius” a devenit „morariu”, „olārius” a
devenit „olariu”, „pecorārius” a devenit „păcurariu” (păcurar însemnând
păzitor de turme). Indiferent dacă provin în linie directă din latină sau sunt
derivate ulterioare, istoria formării acestor cuvinte relevă realitatea că în
limba română veche terminaţia ar era de fapt ariu. Vorbitorii vechi,
mai aproape de origine, nu aveau ezitările vorbitorilor de astăzi în
pronunţarea acestor nume şi puneau accentul, invariabil, pe vocala a
a terminaţiei ariu şi spuneau: Căldărariu, Ferariu, Morariu,
Olariu,
Pâslariu.
Cine n-a citit scrierile lui Creangă? La sfârşitul uneia dintre minunatele lui
poveşti, el spune că de faţa, la evenimente, au fost o mulţime de personaje
importante, printre care, chiar şi povestitorul: „un păcat de povestariu
fără bani în buzunariu”.
Cu trecerea vremii, terminaţia iu
a încetat să mai fie folosită, dar a rămas în vorbirea unor zone tradiţionale
din Moldova sau din Transilvania de Nord, în special în unele nume de familie:
Ferariu,
Dohotariu,
Olariu,
Pâslariu
etc. Dar cum s-a ajuns să se pronunţe Ferariu, Dohotariu, Olariu,
Pâslariu? Privind dinspre etimologia cuvintelor, ne dăm seama că
pronunţia aceasta este ciudată. Cu vremea, s-a petrecut un fenomen de atracţie
pe care l-au promovat vorbitorii din sudul ţării care au asimilat terminaţia
arhaică în iu a cuvintelor româneşti cu terminaţia în iu accentuat, în
numele de familie de provenienţă greacă: Vasiliu, Grigoriu,
Gheorghidiu, Manoliu, Atanasiu etc. Aşa se explică
deplasarea accentului pe ultima silabă în cazul vechilor cuvinte româneşti
devenite nume de familie. Îmi pare rău să constat că până şi purtătorii acestor
vechi nume le dezbracă de frumuseţea parfumului lor istoric şi le îmbracă în
pronunţia greşită, grecizată.
Dar de fiecare dată când
suntem în situaţia să rostim aceste nume, să ne gândim totuşi cât de straniu ar
fi să citim că de faţă în povestea lui Creangă ar fi fost „un păcat de povestariu
fără bani în buzunariu”.