Rostirea unor vechi nume de familie româneşti

Rostirea unor vechi nume de familie româneşti

Astăzi, vă vorbesc despre pronunţarea unor vechi nume de familie româneşti la rostirea cărora unii vorbitori folosesc un accent neadecvat. În cele mai dese cazuri nu le rostesc corect nici chiar purtătorii lor.

Iată câteva exemple în acest sens:

„N-am putut să plătesc întreţinerea pentru că administratorul, domnul Mitică Olariu, s-a îmbolnăvit”.

Doi prieteni stau de vorbă despre o cunoştinţă comună rău platnică: „Bine, măi Vasile, n-ai ştiut că Rotariu e neserios şi n-o să-ţi dea datoria la timp?”

Directorul îi dă telefon şefului de birou şi-i spune: „Ferariule, să mi-l trimiţi de urgenţă pe Păcurariu când se-ntoarce din delegaţie”.

În aceste trei exemple, aţi remarcat deja câteva nume de familie şi mai ales pronunţia: Olariu, Rotariu, Ferariu, Păcurariu. Şi aţi mai remarcat, cu siguranţă, că fiecare nume indică o meserie, în special rurală. Probabil că numele acestea le-au fost acordate strămoşilor de către vecini, rude sau consăteni ca să-i deosebească de alţii care aveau aceleaşi prenume. Asta ne aminteşte de strămoşii romani, care aveau trei nume: prenomen, nomen şi cognomen, adică prenume, nume şi poreclă. Ne amintim numele de şcolar al lui Ion Creangă. Pentru a putea fi deosebit de alţi copii purtători ai prenumelui Nică, lui i s-a spus Nică a lui Ştefan a Petrei Ciubotariul. Actele oficiale din vremea aceea au un parfum de istorie care ne încântă astăzi. În atestatul de naştere al lui Creangă, eliberat de autoritatea bisericească din Iaşi, tatăl lui poartă numele Ştefan sin Petrea Ciubotariul.

Despe ce este vorba? Sunt multe nume de familie româneşti care provin din substantive terminate în ar, care pot să apară fie nearticulate (ca spre exemplu „cojocar”), fie articulate, dar cu funcţia articolului preluată de vocala u (cojocaru). Există însă şi o a treia formă, mult mai veche, „Cojocariu”. De fapt, aceasta este forma care creează probleme de pronunţare. În general, aceste nume de familie au formă articulată, cu articolul preluat de vocala u, aşa cum e rostit în vorbirea populară: Bivolaru, Căldăraru, Dohotaru, Fieraru, Moraru, Păduraru, Pâslaru, Viţelaru . . . ca să amintesc doar câteva. Aşadar, cuvinte vechi purtătoare ale terminaţiei ar care denumesc meserii rurale. Faptul că la unele nume de familie auzim în terminaţia lor un i, are drept cauză moştenirea directă din limba latină. Astfel, „molārius” a devenit „morariu”, „olārius” a devenit „olariu”, „pecorārius” a devenit „păcurariu” (păcurar însemnând păzitor de turme). Indiferent dacă provin în linie directă din latină sau sunt derivate ulterioare, istoria formării acestor cuvinte relevă realitatea că în limba română veche terminaţia ar era de fapt ariu. Vorbitorii vechi, mai aproape de origine, nu aveau ezitările vorbitorilor de astăzi în pronunţarea acestor nume şi puneau accentul, invariabil, pe vocala a a terminaţiei ariu şi spuneau: Căldărariu, Ferariu, Morariu, Olariu, Pâslariu. Cine n-a citit scrierile lui Creangă? La sfârşitul uneia dintre minunatele lui poveşti, el spune că de faţa, la evenimente, au fost o mulţime de personaje importante, printre care, chiar şi povestitorul: „un păcat de povestariu fără bani în buzunariu”.

Cu trecerea vremii, terminaţia iu a încetat să mai fie folosită, dar a rămas în vorbirea unor zone tradiţionale din Moldova sau din Transilvania de Nord, în special în unele nume de familie: Ferariu, Dohotariu, Olariu, Pâslariu etc. Dar cum s-a ajuns să se pronunţe Ferariu, Dohotariu, Olariu, Pâslariu? Privind dinspre etimologia cuvintelor, ne dăm seama că pronunţia aceasta este ciudată. Cu vremea, s-a petrecut un fenomen de atracţie pe care l-au promovat vorbitorii din sudul ţării care au asimilat terminaţia arhaică în iu a cuvintelor româneşti cu terminaţia în iu accentuat, în numele de familie de provenienţă greacă: Vasiliu, Grigoriu, Gheorghidiu, Manoliu, Atanasiu etc. Aşa se explică deplasarea accentului pe ultima silabă în cazul vechilor cuvinte româneşti devenite nume de familie. Îmi pare rău să constat că până şi purtătorii acestor vechi nume le dezbracă de frumuseţea parfumului lor istoric şi le îmbracă în pronunţia greşită, grecizată.

Dar de fiecare dată când suntem în situaţia să rostim aceste nume, să ne gândim totuşi cât de straniu ar fi să citim că de faţă în povestea lui Creangă ar fi fost „un păcat de povestariu fără bani în buzunariu”.

Verbul „a servi"

Astăzi, dragi prieteni, voi încerca să lămuresc folosirea verbului a servi.

Auzim adesea exprimări de tipul „aş vrea să servesc ceva uşor la micul dejun”, cu sensul de „aş vrea să mănânc ceva uşor”. Sau, intri cu soţia într-o piţerie cu ispite apetisante şi nici n-apuci să te aşezi bine că o domnişoară se şi repede şi-ţi bagă sub ochi oferta casei şi te-ntreabă: „ce doriţi să serviţi?”. Ar fi inutil să-i spun domnişoarei că eu nu servesc, ci mănânc.

Cu decenii în urmă, reputaţi lingvişti, ca academicianul Alexandru Graur sau Valeria Guţu Romalo, au semnalat folosirea greşită a verbului a „servi” în locul verbului „a mânca” sau a expresiei „a lua masa”. Academicianul Alexandru Graur încadra folosirea greşită a verbului „a servi” în locul verbului „a mânca” într-o serie de cuvinte pe care o numea „listă de cuvinte boicotate”.

Fenomenul răspândirii verbului „a servi” cu sensul de „a mânca” trece neobservat pentru că a căpătat o mare răspândire în vorbirea actuală. „A servi” înseamnă de fapt „a sluji”, „a-i fi de folos cuiva”, „a executa o comandă”, „a aduce la masă bucatele comandate de un client”.

Cum a apărut acestă înlocuire? Probabil dorinţa de a crea un efect de eleganţă, de distincţie a înlocuit banalul „a mânca”. S-a încercat o explicaţie în acest sens. Nu poţi să nu te întrebi: cum de s-a ajuns ca „a servi” să-l înlocuiască pe „a mânca”? Cum ospitalitatea românului este binecunoscută, este ştiut că a nu-l aşeza pe musafir la masă este ospeţie doar pe jumătate. De fiecare dată, gazda îl invită pe musafir să se servească singur, folosind, evident corect, forma reflexivă a verbului „a servi”. Prin repetarea expresiei „serveşte-te” sau „serviţi-vă”, cu sensul de „ia-ţi singur ce vrei să mănânci”, a putut apărea în timp ideea că „a servi” înseamnă „a mânca”. La această situaţie a concurat şi realitatea că în limba română, trecerea de la reflexiv la activ se face foarte uşor. Aşa se explică de ce s-a pierdut pronumele reflexiv şi astfel „serveşte-te” a devenit „serveşte”. Pronumele reflexiv este chiar supărător pentru ureche prin repetiţia sunetelor: „serveşte-te”. La fel s-a petrecut şi cu verbul reflexiv „a se uita”, în cazul căruia „uită-te” a devenit „uite”, iar pluralul a devenit „uitaţi” în loc de „uitaţi-vă”.

Sub aspect semantic, verbul „a servi” nu va putea să însemne niciodată „a mânca”. Drept urmare, domnişoara de la piţerie ar fi trebuit să mă întrebe: „Cu ce doriţi să vă servesc?” şi nicidecum „ce doriţi să serviţi?”.

Construcţia „aş vrea să servesc ceva uşor la micul dejun” este inadecvată pentru că n-aş putea niciodată să spun „aş vrea să mă servesc cu ceva uşor” nici chiar dacă aş lua masa la restaurantul unui hotel care oferă bufet suedez. Corect este „aş vrea să mânânc ceva uşor”. De asemeni, altceva ar fi dacă ospătarul m-ar întreba: „Cu ce să vă servesc?”, iar eu i-aş spune: „Aş vrea să mă serviţi cu ceva uşor”.

Şi-acum, pentru că tot am vorbit despre verbul „a servi”, îmi amintesc involuntar finalul poeziei absurde a lui Urmuz, „Cronicarii”: „Sarafof, serveşte-te de cartof”. Poezia o fi absurdă, ca toată opera dadaistă, dar gramatica ei este corectă, în timp ce în viaţa de toate zilele unii folosesc construcţii gramaticale absurde, deşi conţinutul este corect.

x