Rostirea unor vechi nume de familie româneşti

Rostirea unor vechi nume de familie româneşti

Astăzi, vă vorbesc despre pronunţarea unor vechi nume de familie româneşti la rostirea cărora unii vorbitori folosesc un accent neadecvat. În cele mai dese cazuri nu le rostesc corect nici chiar purtătorii lor.

Iată câteva exemple în acest sens:

„N-am putut să plătesc întreţinerea pentru că administratorul, domnul Mitică Olariu, s-a îmbolnăvit”.

Doi prieteni stau de vorbă despre o cunoştinţă comună rău platnică: „Bine, măi Vasile, n-ai ştiut că Rotariu e neserios şi n-o să-ţi dea datoria la timp?”

Directorul îi dă telefon şefului de birou şi-i spune: „Ferariule, să mi-l trimiţi de urgenţă pe Păcurariu când se-ntoarce din delegaţie”.

În aceste trei exemple, aţi remarcat deja câteva nume de familie şi mai ales pronunţia: Olariu, Rotariu, Ferariu, Păcurariu. Şi aţi mai remarcat, cu siguranţă, că fiecare nume indică o meserie, în special rurală. Probabil că numele acestea le-au fost acordate strămoşilor de către vecini, rude sau consăteni ca să-i deosebească de alţii care aveau aceleaşi prenume. Asta ne aminteşte de strămoşii romani, care aveau trei nume: prenomen, nomen şi cognomen, adică prenume, nume şi poreclă. Ne amintim numele de şcolar al lui Ion Creangă. Pentru a putea fi deosebit de alţi copii purtători ai prenumelui Nică, lui i s-a spus Nică a lui Ştefan a Petrei Ciubotariul. Actele oficiale din vremea aceea au un parfum de istorie care ne încântă astăzi. În atestatul de naştere al lui Creangă, eliberat de autoritatea bisericească din Iaşi, tatăl lui poartă numele Ştefan sin Petrea Ciubotariul.

Despe ce este vorba? Sunt multe nume de familie româneşti care provin din substantive terminate în ar, care pot să apară fie nearticulate (ca spre exemplu „cojocar”), fie articulate, dar cu funcţia articolului preluată de vocala u (cojocaru). Există însă şi o a treia formă, mult mai veche, „Cojocariu”. De fapt, aceasta este forma care creează probleme de pronunţare. În general, aceste nume de familie au formă articulată, cu articolul preluat de vocala u, aşa cum e rostit în vorbirea populară: Bivolaru, Căldăraru, Dohotaru, Fieraru, Moraru, Păduraru, Pâslaru, Viţelaru . . . ca să amintesc doar câteva. Aşadar, cuvinte vechi purtătoare ale terminaţiei ar care denumesc meserii rurale. Faptul că la unele nume de familie auzim în terminaţia lor un i, are drept cauză moştenirea directă din limba latină. Astfel, „molārius” a devenit „morariu”, „olārius” a devenit „olariu”, „pecorārius” a devenit „păcurariu” (păcurar însemnând păzitor de turme). Indiferent dacă provin în linie directă din latină sau sunt derivate ulterioare, istoria formării acestor cuvinte relevă realitatea că în limba română veche terminaţia ar era de fapt ariu. Vorbitorii vechi, mai aproape de origine, nu aveau ezitările vorbitorilor de astăzi în pronunţarea acestor nume şi puneau accentul, invariabil, pe vocala a a terminaţiei ariu şi spuneau: Căldărariu, Ferariu, Morariu, Olariu, Pâslariu. Cine n-a citit scrierile lui Creangă? La sfârşitul uneia dintre minunatele lui poveşti, el spune că de faţa, la evenimente, au fost o mulţime de personaje importante, printre care, chiar şi povestitorul: „un păcat de povestariu fără bani în buzunariu”.

Cu trecerea vremii, terminaţia iu a încetat să mai fie folosită, dar a rămas în vorbirea unor zone tradiţionale din Moldova sau din Transilvania de Nord, în special în unele nume de familie: Ferariu, Dohotariu, Olariu, Pâslariu etc. Dar cum s-a ajuns să se pronunţe Ferariu, Dohotariu, Olariu, Pâslariu? Privind dinspre etimologia cuvintelor, ne dăm seama că pronunţia aceasta este ciudată. Cu vremea, s-a petrecut un fenomen de atracţie pe care l-au promovat vorbitorii din sudul ţării care au asimilat terminaţia arhaică în iu a cuvintelor româneşti cu terminaţia în iu accentuat, în numele de familie de provenienţă greacă: Vasiliu, Grigoriu, Gheorghidiu, Manoliu, Atanasiu etc. Aşa se explică deplasarea accentului pe ultima silabă în cazul vechilor cuvinte româneşti devenite nume de familie. Îmi pare rău să constat că până şi purtătorii acestor vechi nume le dezbracă de frumuseţea parfumului lor istoric şi le îmbracă în pronunţia greşită, grecizată.

Dar de fiecare dată când suntem în situaţia să rostim aceste nume, să ne gândim totuşi cât de straniu ar fi să citim că de faţă în povestea lui Creangă ar fi fost „un păcat de povestariu fără bani în buzunariu”.