Constat că
mulţi vorbitori comit confuzii semantice. Fenomenul acesta supărător are două
cauze: necunoaşterea sensului unor cuvinte şi dorinţa firească şi lădabilă
pentru o vorbire îngrijită. Dat fiind rezultatul, se pare că acestea două nu se
prea împacă. Pus în faţa alegerii unor termeni aparent sinonimi, vorbitorul are
tendinţa să-l prefere pe cel mai neologistic, pe care-l apreciază că e mai
select faţă de cel mai vechi, mai obişnuit, mai familiar. Din nefericire,
pentru că sinonimia termenilor este parţială, termenii în cauză nu se pot
substitui întotdeauna. Aşa sunt situațiile în care unii vorbitori folosesc
greşit verbul „a servi” cu sensul „a mânca” sau „a bea” sau îi dau alt înţeles
verbului „a consulta”. Din pricina confuziei pe care o face în înţelegerea
sensului termenului, poţi crede altceva despre adevărata intenţie a
vorbitorului.
Sunt
nenumărate greşeli cauzate de confuzia semantică. Astfel, constatăm de la o
vreme că oamenii politici impun involuntar câte un neologism pe care îl preia
presa şi de la presă îl preiau masele, devenind astfel termen la modă. Aşa este
cazul substantivului „alternativă”. Cu câţiva ani în urmă, când s-a pus
problema unei moţiuni de cenzură, cineva făcea un comentariu: „Avem două alternative: ori să acceptăm un
guvern de coaliţie naţională, ori să ne pregătim de alegeri anticipate”. În
replică, o persoană mai împăciuitoare îi spunea: „Sunt gata să accept fiecare dintre cele două alternative”.
În ce constă
greşeala? În exprimarea celor doi vorbitori avem o confuzie semantică. Ei
folosesc impropriu termenul „alternativă” dându-i un sens care nu-i aparţine.
Potrivit Dicţionarului Explicativ al limbii române, cuvântul de origine
franceză „alternativă” desemnează „posibilitatea de-a alege între două soluţii,
între două situaţii etc., care se exclud, sau se referă la relaţia dintre două
judecăţi în care, dacă o judecată este adevărată, cealaltă este neapărat falsă.
Fără să mai consulte dicţionarul, unii vorbitori funcţionează pe principiul
modelului de vorbire preluat. Aşa ni se întâmplă din comoditate sau din pricina
încrederii pe care i-o acordăm cuiva. Unii au ajuns să creadă că dacă eşti pus
între două soluţii, fiecare soluţie este o alternativă. În momentul vorbirii,
cine mai stă să se gândească la faptul că termenul „alternativă” are la origine
verbul „a alterna”, adică (tot conform DEX-ului), „a lua pe rând unul locul
altuia”, „a trece de la o fază la alta, de la o soluție la lata, pe baza unei
alegeri”.
Şi-atunci, în
ce constă greşeala vorbitorului? Folosind cuvântul „alternativă” în loc de
„soluţie” sau „cale”, sau „situaţie”, vorbitorii din exemplu comit o eroare
semantică, o confuzie a înţelesului termenului. Aşa că, a accepta un guvern de
coaliţie naţională ori a ne pregăti pentru alegeri anticipate nu constituie
două alternative, ci două căi de ieşire ale unei alternative sau două soluţii
sau pur şi simplu o alternativă, iar împăciuitorul care-i răspunde celui care
face propunerea e gata nu să accepte „fiecare din cele două alternative”, ci
„alternativa” sau „fiecare din cele două căi”, sau „două soluţii ale alternativei”.
Dar moda e
modă, până şi în vorbire, aşa că nu avem decât o alternativă: să lăsăm să
treacă neobservate confuziile semantice deja împământenite sau să le semnalăm,
cu încrederea că cei care citesc această postare nu vor comite greșeala.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu