Construcţii pleonastice

Astăzi, mă preocupă pleonasmele. Michel Massian, profesor de litere, romancier, eseist şi dramaturg francez spunea într-o ocazie: „Este ceva de nesuportat în avalanşa de pleonasme care se abate zilnic asupra noastră”. Este o realitate pe care o trăieşte nu numai limba franceză (sau oricare alta), ci şi limba română.

Deşi mulţi lingvişti români de marcă au tratat problema pleonasmului în limba română, pleonasmul n-a beneficiat încă de o cercetare aprofundată, deși ar fi meritat, pe măsura importanţei pe care o prezintă. Din nefericire, pleonasmele sunt numai semnalate, nu şi explicate, pentru ca oricine să înţe­leagă de ce expresii ca „averse de ploaie”, „mijloace mass-media” sau „aniversarea unui număr de ani” sunt structuri pleonastice care deranjează.

Multor vorbitori nici noţiunea de pleonasm nu le este foarte clară, de aceea îmi propun să evidenţiez câteva greşeli de ordin pleonastic. Termenul „pleonasm” provine din limba franceză, care îl are în lexic încă din secolul al XVI-lea. Termenul „pleonasm” a fost creat în limba greacă clasică (pleonasmos), din „pleon”, care înseamnă „mai mult". Deci, se consideră că exprimarea este pleonastică atunci când cuprinde cuvinte care se suprapun ca înțeles, ca în clasicele exemple: „avansaţi înainte!”, „prefer mai bine” sau „continuaţi mai departe!”. Lingviştii spun că astfel de exprimări redundante contravin „principiului economiei lingvistice”. În ciuda acestui principiu, prezenţa pleonasmului a fost constatată în toate limbile importante. Unii lingvişti văd în pleonasm un fel de tendinţă universală a exprimării. În cazuri cu totul speciale, această tendinţă este justificată, dar ținând cont de limitele pe care le impun normele exprimării corecte. Profesorul Ionel Funeriu spune că „supunerea la regulă nu e un moft, ci un imperativ al oricărei civilizaţii autentice. În perimetrul românesc însă, regula e percepută când ca o îngrădire dictatorială, când ca un capriciu al grămăticilor fără umor, când ca un concept pe care – dacă ai cât de cât personalitate – îl calci imediat în picioare”. Orice încercare de eludare a principilui este anarhie, iar anarhia în vorbire ne poate aduce în situaţia să nu ne mai înţelegem între noi, ca la Turnu’ Babel.

Totuşi, există unele situaţii când nevoia de nuanţare în exprimare cere sacrificarea regulii. Așa se întâmplă când vrem să dăm mai multă forţă exprimării și atunci se nasc firesc pleonasme de tipul „Intră înăuntru!”, „Ieşi afară!”, „Taci din gură!”, „Întoarce-te înapoi!” sau „Am văzut cu ochii mei şi am auzit cu urechile mele”. Toţi folosim astfel de construcţii. Dar nu numai vorbitorul nativ de limbă română foloseşte astfel de exprimări, ci şi vorbitorii altor limbi.  Vorbitorul francez spune: „Je l’ai vu de mes propres yeux, je l’ai entendu de mes oreilles” (adică „l-am văzut cu ochii mei, l-am auzit cu urechile mele”). De asemeni, exprimări pleonastice se găsesc şi în opera unor autori de renume. Iată un citat din Anatole France: „Voici ce que j'ai entendu de mes propres oreilles et vu de ma propre vue" („Iată ce-am auzit cu urechile mele şi am văzut cu vederea mea”). În engleză, vorbitorul spune: „I saw it him with my own eyes”, adică „l-am văzut cu ochii mei”. Astfel de exprimări pleonastice pot fi tolerate, dar asta nu înseamnă că poate fi acceptat orice pleonasm. În general, pleonasmele izvorăsc din grabă, din neatenţie, din lipsa autocontrolului, din ignoranţă, din insuficienţa cunoş­tinţelor etimologice.

Vom mai vorbi despre pleonasm și în postările viitoare.

I-a dat cu mass-media în cap

Substantivul compus mass-media este preluat relativ recent din limba engleză şi n-a trecut încă prin toate fazele adaptării lui la cerinţele limbii române. După evenimentele din decembrie 1989, vorbitorul român a simţit nevoia preluării din limba engleză a unor termeni mai direcţi. Aşa s-a întâmplat şi cu termenul mass-media care a intrat imediat în circulaţie şi a depăşit sfera restrânsă a discursului politic sau a limbajul gaze­tăresc. Astăzi, e greu de spus dacă va fi înlocuit de alt termen, pentru că s-a dovedit că este necesar. Procesul de adaptare cât mai naturală la limba română este doar o chestiune de timp.

Dificultatea adaptării termenului mass-media la cerinţele limbii române are drept cauză câteva caracteristici ale elementelor care alcătuiesc acest cuvânt compus. Când a apărut în engleza americană, avea o structură mai amplă: „mass-communication media”. Expresia a fost redusă apoi la forma de astăzi, „mass-media” [mæs midia], care s-a impus, iar noi l-am preluat cu pronunţia [mas-media]. Primul termen, „mass”, provine din latinescul „massa”, preluat de franceză (masse) şi de engleză (mass). Ceea ce contează, pentru că provoacă probleme limbii române, pentru că nu se lasă uşor „românizat”, este cel de-al doilea termen, „media”. El este pluralul latinescului „medium” (adică „mijloc"), păstrat atât în engleză, cât şi în franceză în varianta latinească, cu terminaţia „-a” pentru plural. De aceea, unii vorbitori nu pot fi acuzaţi de greşeală când privesc termenul ca pe un neutru plural, dar care-i creează probleme nativului vorbitor de limbă română pentru construcţia cazurilor în genitiv şi în dativ. I se pare ciudat să facă acordul cu neutru plural când el aude de fapt un feminin singular.

Pentru limba engleză adaptarea n-a fost complicată. Cazurile, în limba engleză, se formează pe baza prepoziţiilor şi nu a terminaţiilor, ca în limba română. De asemeni, engleza nu are probleme nici cu acordul adjectivului, spre deosebire de limba română, în care adjectivul face acord cu substantivul în număr şi gen. De aceea pare atât de ciudat pentru urechea vorbitorului nativ de limbă română să audă exprimări ca „o vedetă a mass-media italiană” sau „mass-media româneşti”. Când aude exprimarea „mass-media”, urechea românului percepe un substantiv feminin, singular şi simte instinctual nevoia să-i aplice acordurile adecvate. Nu este singurul cuvânt în această situaţie. Există un precedent. Şi alte substantive neutre latineşti au fost preluate în limba română şi au fost adaptate ca şi cum ar fi feminine obişnuite. Astfel, avem cuvintele „agendă”, adaptarea latinescului „agenda” (care este pluralul lui agendum), şi „erată”, de la „errata” (care este pluralul lui erratum). Pentru specialist, care ştie că substantivul „agenda” este un plural, este ciudat să audă pluralul „agende”, dar adaptarea s-a impus şi orice încercare de „îndreptare” ar fi absurdă. Şi în gramatică, tot majoritatea decide, până la urmă. Frecvenţa rostirii impune norma.

Termenul „mass-media” este tot mai mult simţit astăzi de români ca fiind un substantiv feminin, cu sens colectiv, aşa cum percep substantivele „armată”, „grupă” sau „nomenclatură”. La astfel de substantive, accentul cade pe ideea de unitate, de ansamblu, nu pe cea de pluralitate. Drept urmare, acordul adjectival şi cel verbal se fac, obligatoriu, la singular.

Adevărata greşeală, care dovedeşte ignoranţă, este asocierea pleonastică din formularea „mijloace mass-media”, pentru că termenul deja cuprinde înţelesul de mijloace. Ar fi mai corect să se spună „mijloace de comunicare în masă”. Şi mai ignorant s-a dovedit comentatorul care a relatat o altercaţie în care cineva a fost lovit cu o cameră de filmat şi a spus „i-a dat cu mass-media în cap”.

Cauzele interne ale contaminaţiei unităţilor frazeologice

După ce am scris, în postarea anterioară, despre cauzele externe ale contaminaţiei unităţilor frazeologice, urmează să scriu astăzi despre cauzele interne, fiindcă pe lângă cauzele externe, în varia­ţia şi contaminaţia expresiilor frazeologice acţionează şi cauze interne. Lingvista Mioara Avram observa, într-un articol din 1987, că există cauze fone­tice ale alterării unităţilor frazeologice. Astfel, „a atrage atenţia” devine „a trage atenţia”, prin contragerea a doua sunete „a” învecinate.  Pot exista, de asemeni, analogii semantice. Verbul „a trage” este poli­semantic şi apare în mai multe unităţi frazeologice: „a-l trage inima”, „a trage pe sfoară”, „a trage de mânecă”, „a trage foloase”. Există şi cauze de ordin lexical, dintre care amintim atracţia paronimică. Astfel, apar forme ca „a da sfoară în ţară” în loc de „a da sfară în ţară”. Termenul „sfară” are înţelesul de „miros greu însoţit de fum”. În vechime, comunicarea la distanţă se realiza cu focuri aprinse pe dealuri în care se aruncau grăsimi care scoteau miros greu şi fum. Dar tot „sfară”  se numeşte şi fumul gros şi neplăcut la miros care iese de la lumânările de seu aprinse. Altă situaţie lexicală realizată prin atracţia paronimică este în cântecul copiilor despre melcul codobelc. S-a ajuns la „scoate coarne boiereşti” în loc de „scoate coarne boureşti”. În unele zone din ţară, datorită tentaculelor care au la capete ochi, melcul este numit şi bourel. O altă cauză internă a contaminaţiei unităţilor frazeologice este şi hipercorectitudinea, o greşeală de vorbire. Astfel, unii vorbitori, din dorinţa de a părea mai rafinaţi spun „îmi vine dificil” în loc de „îmi vine greu”. Andrei Pleşu numea „calofilie semidoctă" astfel de exprimări.

Într-un articol din 1943, Iorgu Iordan sublinia că dimensiunea intervenţiei în tiparul frazeologic bine înte­meiat în limbă este variabilă, de la mici schimbări, de obicei ale prepoziţiei. Unele „izvorăsc din ignoranţă” (preciza lingvistul) şi nu poate fi învinuit exemplul vreunei limbi străine. Astfel, unii vorbitori cred că e corect să spună „prin alte cuvinte” în loc de „cu alte cuvinte” sau „în deosebire de” pentru „spre deosebire de”.  Alte situaţii sunt influenţate de un model străin. Aşa se poate auzi exprimarea „prin consecinţă” în loc de „în consecinţă”, după modelul din franceză („par consequent”), sau „interesat în” în loc de „interesat de”, după modelul limbii engleze „(interested in”). Pot exista chiar intervenţii majore, prin care se substituie elemente lexicale din unitatea frazeologică şi care pot antrena şi schimbări semantice majore ale unităţii. Uneori, se ajunge la exprimări ridicole: „ne mâncăm singuri căciula” în loc de „ne furăm singuri căciula”, sau „i-a pus pe foc“ în loc de „i-a pus pe jar” sau „circulau ca pâinea caldă” în loc de „se vindeau ca pâinea caldă”. Într-un articol din 2011, Liviu Groza observa că o serie de unităţi frazeo­logice originar contaminate s-au impus şi circulă în limba română contemporană, chiar dacă nu sunt pe deplin acceptate de normă. Astfel, se spune „a ţine capul de afiş” în loc de „a ţine afişul”, din combinaţia unităţilor frazeologice din franceză „tenir l’affiche” (a ţine afişul) şi „etre la tete de l’ajfiche”, a fi capul de afiş. Tot la fel a ajuns în limba română să se spună „a lua la cunoştinţă” în loc de „a lua cunoştinţă de ceva”, după modelul din franceză „prendre connaissance de quelque chose”. Avem de asemeni exprimarea „a aduce la cunoştinţă cuiva”, după franţuzescul „porter quelque chose a la connaissance de quelqu’un”.

Închei în termenii lui Urmuz: „Galileu scote-o sinteză din redingota franceză şi exclamă: „Sarafof, serveşte-te de cartof!” De fapt, ne servim de unităţi frazeologice străine limbii române. Dacă nu suntem atenţi, ajungem să scoatem sinteze din redingota franceză în loc să le scoatem din sumanul românesc şi să vorbim un soi de limbă dadaistă.