Consoane eliminate

În vorbire, dar şi în scriere, se constată adesea că unele cuvinte îşi mai pierd câte un sunet fie din neatenţie, fie din neştiinţă, fie că aşa l-a auzit vorbitorul rostit de alte persoane. Probabil că este un fenomen de modificare fonetică a structurii cuvintelor respective sub influenţa anumitor sunete identice sau asemănătoare aflate în componenţa cuvântului în cauză. Desprea această situaţie mi-am propus să scriu astăzi: eliminarea greşită a unei consoane care se repetă.

Din nefericire, greşeala aceasta de vorbire nu le este specifică numai persoanelor mai puţin educate, ci este generalizată. Un astfel de exemplu ar fi neinspirata formulare cu care se încheie de obicei o declaraţie: „Aceasta îmi este declaraţia pe care o dau şi o semnez în nume „propiu”. Corect este „propriu”, nu „propiu”. Tot la fel este termenul „proprietate”, pe care unii îl pronunţă „propietate”: „Am o „propietate” în Valea Adâncă, nu prea mare, şi m-am gândit să construiesc acolo o căsuţă”, se destăinuia cineva unui prieten. Termenul „frustrat”, parcă puţin prea folosit în ultima vreme, şi probabil că nu fără motiv, iese amputat din gura unor vorbitori. În loc de „frustrat”, se aude „frustat”. Explicaţia cauzei eliminării consoanei repetate ne-o dă regretatul academician Alexandru Graur, care şi-a pus problema cauzei pentru care vorbitori nativi ajung să rostească unele cuvinte într-un anume fel. Distinsul academician aprecia că „deoarece repetarea unui sunet în acelaşi cuvânt poate jena pe vorbitori”, „leacul” pe care-l găsesc aceştia este eliminarea sunetului repetat, pronunţând astfel consoana „o singură dată”, în special în construcţiile „greu suportabile, care îngrămădesc consoanele”. Aceasta este explicaţia şi de aceea, atât în exprimarea orală cât şi în scris, unii vorbitori aleg să rostească cuvintele amputându-le consoana care se repetă.

Iată câteva exemple. „Era natural să mă simt „frustată” când am văzut că postul a fost ocupat de altcineva mai puţin pregătit”, spunea o economistă care a participat la un concurs pentru un post vacant. Însă nu din pricina frustrării pronunţa greşit. Corect era dacă spunea „Era natural să mă simt „frustrată”. Limba română a preluat cuvântul din franceză (frustrer), iar franceza l-a preluat din latină (frustror, -āri, -ātus sum).

Alt exeplu: „Falsul, necinstea, mărturia mincinoasă, dorinţa de a-ţi însuşi bunul altuia sunt demne de cel mai profund „oprobiu”. Ceea ce spune vorbitorul este întru totul adevărat, numai că a comis greşeala să suprime consoana „r” care se repetă în cuvântul care, corect, se pronunţă „oprobriu”. Aceasta e dovada că avem probleme cu asimilarea neologismelor. Cuvântul „oprobriu”, care înseamnă „dispreţ, dezaprobare prin care societatea condamnă fapte socotite nedemne sau oameni care săvârşesc astfel de fapte”, cum ne învaţă DEX-ul, vine în limba română din franceză (opprobre), iar în franceză, din latină (opprobrium).

Când ai ajuns să înţelegi că a vorbi corect nu este o joacă şi-ţi însuşeşti rostirea corectă a termenilor, iar ei devin „proprietatea” limbii pe care o vorbeşti, nu vei mai avea motive să fii „frustrat”, căci nu va fi nimeni care să-ţi declare „oprobriul”.