Unităţile frazeologice

Astăzi, vă vorbesc despre un fapt de limbă numit contaminaţia unităţilor frazeologice. Frazeologia s-ar putea defini drept „studiul tuturor îmbi­nărilor posibile între cuvinte". Într-un articol publicat în anul 2011, lingvistul Liviu Groza spunea: „Constatarea empirică de la care s-a pornit în studiul frazeologiei este că „fiecare vorbitor, atunci când utilizează o limbă, nu pare să creeze independent şi spontan toate combinaţiile de cuvinte pornind de la ceea ce ştie despre vocabular sau gramatică, ci, mai degrabă, se raportează la combi­naţiile posibile oferite de uz, al căror model îl urmează mai mult sau mai puţin fidel". Unităţile frazeo­logice, rezultat al experienţei colective a vorbitorilor, sunt diferite de la o limbă la alta. De pildă, în limba română, vorbitorul spune a respecta o regulă. Pentru a exprima aceeaşi idee, vorbitorul nativ de limbă engleză foloseşte atât îmbinarea de cuvinte to respect a rule şi to obey a rule, cu verbele to respect şi to obey care traduc, mai mult sau mai puţin exact, românescul a respecta, cât şi îmbinarea de cuvinte to observe a rule, care în română nu prea are un echivalent. Din punctul de vedere al uzului, modalităţile cele mai potrivite de a exprima respectarea unei reguli în engleză sunt to obey a rule şi to observe a rule, care nu au o traducere exactă în limba română. Crearea de unităţi frazeologice ţine de  extralingvistic, de realităţile încon­jurătoare. De pildă, Liviu Groza, în articolul din 2011, inventariază sursele din mass-media care pot genera unităţi frazeologice şi enumeră: titluri de emisiuni de televiziune, titluri de lungmetraje sau de seriale, replici din filme sau din scenete umoristice difuzate la televiziune,  refrene şi frânturi din cântece la modă, vorbe celebre, sloganuri politice etc. De asemenea, unităţile frazeologice pot fi împrumutate sau calchiate din altă limbă. Îmbinarea de cuvinte preluată devine unitate frazeologică în limba care împrumută doar în momentul în care uzul comunităţii lingvistice o acceptă şi o generalizează. Asemeni cuvintelor, unităţile frazeologice au o durată de viaţă, după care sunt înlocuite şi ies din uz. Lingvista Adina Dragomirescu exemplifică acest fenomen de limbă şi ne spune că „a da în ştire” era o expresie frecventă în limba textelor vechi. A fost înlocuită, în limba modernă, cu formularea „a da de ştire”. La rândul său, Liviu Groza observă că alte unităţi frazeologice din limba română veche au ieşit cu totul din uz: „a avea prepus” (adică „a bănui"); „a da răzbun” (adică „a da pace"); „a-şi lua coneţul” (adică „a se încheia"); „a face zăbavă” (adică „a zăbovi"); „a scoate în meidan” (adică „a da la iveală"); „a avea lovire” (adică „a se ciocni"). Unităţile frazeologice cunosc şi fenomenul de contaminaţie. Fenomenul apare prin suprapunerea a două unităţi, rezul­tatul fiind o nouă unitate frazeologică, hibridă. Cel mai adesea, hibridarea se produce între două locuţiuni înrudite semantic sau între un cuvânt şi o expresie echivalente semantic. Cauzele variaţiei frazeologice sunt dintre cele mai diverse. Un factor important care generează variaţii frazeologice este influenţa limbilor străine.

Consoane eliminate

În vorbire, dar şi în scriere, se constată adesea că unele cuvinte îşi mai pierd câte un sunet fie din neatenţie, fie din neştiinţă, fie că aşa l-a auzit vorbitorul rostit de alte persoane. Probabil că este un fenomen de modificare fonetică a structurii cuvintelor respective sub influenţa anumitor sunete identice sau asemănătoare aflate în componenţa cuvântului în cauză. Desprea această situaţie mi-am propus să scriu astăzi: eliminarea greşită a unei consoane care se repetă.

Din nefericire, greşeala aceasta de vorbire nu le este specifică numai persoanelor mai puţin educate, ci este generalizată. Un astfel de exemplu ar fi neinspirata formulare cu care se încheie de obicei o declaraţie: „Aceasta îmi este declaraţia pe care o dau şi o semnez în nume „propiu”. Corect este „propriu”, nu „propiu”. Tot la fel este termenul „proprietate”, pe care unii îl pronunţă „propietate”: „Am o „propietate” în Valea Adâncă, nu prea mare, şi m-am gândit să construiesc acolo o căsuţă”, se destăinuia cineva unui prieten. Termenul „frustrat”, parcă puţin prea folosit în ultima vreme, şi probabil că nu fără motiv, iese amputat din gura unor vorbitori. În loc de „frustrat”, se aude „frustat”. Explicaţia cauzei eliminării consoanei repetate ne-o dă regretatul academician Alexandru Graur, care şi-a pus problema cauzei pentru care vorbitori nativi ajung să rostească unele cuvinte într-un anume fel. Distinsul academician aprecia că „deoarece repetarea unui sunet în acelaşi cuvânt poate jena pe vorbitori”, „leacul” pe care-l găsesc aceştia este eliminarea sunetului repetat, pronunţând astfel consoana „o singură dată”, în special în construcţiile „greu suportabile, care îngrămădesc consoanele”. Aceasta este explicaţia şi de aceea, atât în exprimarea orală cât şi în scris, unii vorbitori aleg să rostească cuvintele amputându-le consoana care se repetă.

Iată câteva exemple. „Era natural să mă simt „frustată” când am văzut că postul a fost ocupat de altcineva mai puţin pregătit”, spunea o economistă care a participat la un concurs pentru un post vacant. Însă nu din pricina frustrării pronunţa greşit. Corect era dacă spunea „Era natural să mă simt „frustrată”. Limba română a preluat cuvântul din franceză (frustrer), iar franceza l-a preluat din latină (frustror, -āri, -ātus sum).

Alt exeplu: „Falsul, necinstea, mărturia mincinoasă, dorinţa de a-ţi însuşi bunul altuia sunt demne de cel mai profund „oprobiu”. Ceea ce spune vorbitorul este întru totul adevărat, numai că a comis greşeala să suprime consoana „r” care se repetă în cuvântul care, corect, se pronunţă „oprobriu”. Aceasta e dovada că avem probleme cu asimilarea neologismelor. Cuvântul „oprobriu”, care înseamnă „dispreţ, dezaprobare prin care societatea condamnă fapte socotite nedemne sau oameni care săvârşesc astfel de fapte”, cum ne învaţă DEX-ul, vine în limba română din franceză (opprobre), iar în franceză, din latină (opprobrium).

Când ai ajuns să înţelegi că a vorbi corect nu este o joacă şi-ţi însuşeşti rostirea corectă a termenilor, iar ei devin „proprietatea” limbii pe care o vorbeşti, nu vei mai avea motive să fii „frustrat”, căci nu va fi nimeni care să-ţi declare „oprobriul”.

Coroborare, jubileu, locaţie

Lista confuziilor lexicale este nelimitată. O eroare pe care vreau să o semnalez este folosirea abuzivă a verbului „a corobora” cu sensul de „a cumula”, „a pune împreună”, „a însuma”, „a îmbina”. Conform dicţionarului explicativ, înţelesul verbului „a corobora” este altul: „a întări, a sprijini, a da putere, a consolida, a confirma”. Constatăm însă că unii vorbitori îi acordă verbului „a corabora” sensuri care nu-i aparţin. Iată doar două exemple. Pe primul l-am găsit într-un curs de pregătire pentru asistentele medicale: „Coroborând datele din anamneză şi istoricul bolii cu datele obţinute din examenul clinic al bolnavei, cu cele paraclinice din foaia de observaţie, precum şi cu observaţii proprii s-a suspicionat diagnosticul de hepatită virală acută.” În acest exemplu, constatăm că autorul îi acordă verbului a corobora un înţeles greşit, acela de „a pune împreună”, „a însuma”, „a cumula”. Este evident din logica frazei că nu despre „întărirea” sau despre „confirmarea datelor” este vorba, ci despre faptul că însumând datele s-a ajuns la diagnosticul respectiv.

Al doilea exemplu l-am găsit într-o publicaţie de arheologie, în care scria: „Coroborând descoperirile arheologice, cercetările lingvistice, etnografice şi antropologice, rolul femeii în societatea dacică apare destul de clar conturat.” Nu mai încape vorbă că cercetătorul care a scris articolul înţelege că „a corobora”  are acelaşi înţeles cu „a pune împreună”. Corect ar fi fost să spună că descoperirile arheologice „coroborate” cu cele lingvistice, etnografice şi antropologice au dus la rezultatele la care se referea. În acest caz, „a corobora” are sensul corect, „a intări, a confirma”.

Oricare dintre noi poate cădea victimă confuziei lexicale dacă învaţă după ureche semantica neologismelor, ignorând dicţionarul, şi e ştiut că scapi greu de un lucru învăţat greşit, ca atunci când ai învăţat să cânţi fals un cântec (cum spuneam şi cu altă ocazie).

Un alt cuvânt care este greşit folosit, pentru că unii vorbitori nu-i cunosc nici sensul, nici istoria, este „jubileu”. Cu ceva vreme în urmă, într-o ocazie de bucurie pentru cei care aveau ceva de sărbătorit, s-a urcat la tribună un vorbitor care a spus: „Astăzi, când se împlinesc 25 de ani de la înfiinţarea instituţiei noastre, sărbătorim un dublu jubileu: primul este aniversarea în sine şi al doilea este faptul că în ciuda vitregiilor vremii, iată, noi încă existăm.”  Vorbitorul nu ştia că „jubileul” nu desemnează chiar orice sărbătoare prilejuită de împlinirea unor ani. Conform termenului ebraic (pe care îl găsim în Biblie), „jubileul” este o sărbătoare care se repetă o dată la 50 de ani. Probabil că vorbitorul a făcut confuzie cu verbul latinesc „jubilo, -āre”, care înseamnă „a scoate strigăte de veselie, a te veseli” (se scrie „j”, dar se citește „i”), dar una este să „jubilezi” şi altceva să sărbătoreşti un „jubileu”.

În ultimii ani, am auzit tot mai des vorbitori care folosesc cuvântul „locaţie” ca să desemneze un amplasament sau un loc în care se petrece un eveniment. În limba română, conform dicţionarului explicativ, „locaţie” provine din franceză, unde location, înseamnă „închiriere” sau „chirie plătită pentru anumite lucruri luate în folosinţă temporară”. În cazul vorbitorilor francezi, „locaţia” mai înseamnă şi rezervarea în avans la restaurant, la un spectacol sau a unei camere la hotel. Sub aspect juridic, „locaţia” denumeşte un contract prin care una dintre părţi îşi ia obligaţia să-i asigure celeilalte părţi folosinţa unui lucru în schimbul unei sume. Acestor sensuri li s-a adăugat abuziv sensul neacceptat de limba română, de „aşezare” sau „situaţie”, preluat din englezescul „location”. Mai ales jurnaliştii au dat tonul la folosirea abuzivă a substantivului „locaţie” cu sensul de „amplasament” sau „loc”, sau „poziţie”. De aceea, poţi întâlni în presă astfel de exprimări: „Cum v-a venit ideea să amplasaţi sediul primăriei comunei în această locaţie”?” Sau „Conform planurilor iniţiale, biserica ar fi trebuit să fie construită pe uliţa de sus, însă ulterior i s-a stabilit această locaţie, vizavi de şcoala generală.” În fiecare dintre aceste două exemple, reporterii ar fi trebuit să folosească substantivul „loc”. Nu este vorba de închiriere nici când se precizează localizarea primăriei, nici a bisericii.

Îmi doresc să nu se împlinească un „jubileu” până vom lua decizia să vorbim corect şi de aceea, din acest „loc”, semnalez greşelile de vorbire „coroborate” cu exemple de exprimare greşită.

           

Incintă şi a conferi

În această postare, voi continua exemplificarea confuziilor lexicale. Asta nu înseamnă că în sfârşitul prezentării vom avea o listă completă a acestor erori. Nicidecum! Unii vorbitori au o extraordinară imaginaţie în acest sens. Unii, de la o vreme, au tendinţa să înlocuiască substantivul „sediu” cu cel de „incintă”, care le pare mai elegant. Vorbitorii în cauză nu ştiu însă că aceste două cuvinte nu sunt sinonime. Astfel, găsim în presă exprimări de genul: „Incinta” organizaţiei din Bucureşti era pavoazată de sărbătoare”. Sau „În această „incintă” funcţionează şantierul de construcţii, coloana de utilaje, staţia de betoane şi atelierul de confecţii din lemn”. Sau „Un număr de douăsprezece secţii de votare vor funcţiona în „incinta” unei şcoli generale”.

În fiecare dintre aceste exemple este vorba de fapt despre „sediu”, care desemnează clădirea sau locul în care îşi desfăşoară activitatea o instituţie sau o organizaţie. Substantivul „incintă” desemnează fie un spaţiu mare, închis, în interiorul unei construcţii, fie o suprafaţă de teren înconjurată de construcţii sau diverse amenajări. Este binecunoscută exprimarea arheologilor care vorbesc despre „zidurile de incintă”, atunci când se referă la zidurile construcţiilor care înconjură ruinele vreunui edificiu istoric. Alteori, vorbitorii preferă să folosească substantivul „incintă” în loc de „încăpere”. Astfel, cu ceva vreme în urmă, citeam într-o publicaţie locală: „Organizatorii i-au amenajat o „incintă” specială preşedintelui, unde să mănânce bucate tradiţionale.”

O altă confuzie lexicală, care a căpătat amploare este folosirea verbului „a conferi” în locul lui „a oferi”. Probabil că „a conferi” lasă impresia că este mai select, însă vorbitorii care comit acest abuz nu ştiu că sensurile celor două verbe sunt diferite: „a conferi” este specific limbajului protocolar şi diplomatic şi înseamnă „a acorda o decoraţie, un titlu, un grad” etc., iar „a oferi” înseamnă „a-i propune cuiva (în semn de atenţie, de bunăvoinţă) să primească un lucru necerut”; mai înseamnă „a da în dar, a pune la dispoziţie” sau „a înfăţişa, a arăta, a etala, a prezenta ceva”.

Iată câteva exemple din presă:

„Din dorinţa de-a le „conferi” muncitorilor posibilitatea să mânânce o hrană caldă, patronul a deschis o cantină în incinta societăţii.” Las de-o parte faptul că e vorba de sediul societăţii şi nu de incintă, pentru că deja am vorbit despre această confuzie între termeni. Autorul ştirii vorbeşte aici despre „conferirea” unei posibilitaţi de parcă ar fi vorba despre acordarea unei medalii. Corect ar fi fost să scrie că muncitorilor le-a fost oferită (şi nu conferită) posibilitatea să mănânce o hrană caldă. Sau „La sărbătorirea Botezului Domnului, a fost „conferit” primul sacrament al iniţierii creştine unui număr de 13 nou-născuţi.” Mai întâi, nu putem trece cu vederea definiţia verbului „a iniţia”, care, conform dicţionarului explicativ se referă la o activitate conştientă, care nu-i poate fi proprie nou-născutului. În ceea ce priveşte verbul „a conferi”, autorul articolului trebuia să scrie că sacramentul a fost oferit, nicidecum conferit. Statutul de creştin nu ţi se poate acorda, în schimb ţi se poate „oferi” posibilitatea să alegi, să te decizi să devii creştin. Sau iată exprimarea cuiva pe un forum: „Apostolii au lucrat puţin timp în sinagogi, pentru că opozanţii lor i-au dat afară şi nu le-au mai „conferit” dreptul să vorbească.” Afirmaţia este un adevăr, cu precizarea că opozanţii nu le-au mai „oferit” apostolilor dreptul să vorbească, deşi mult mai precisă ar fi fost exprimarea dacă autorul ar fi spus că opozanţii i-au împiedicat să facă acestă activitate publică. Şi . . . o ultimă exemplificare de confuzie între „a oferi” şi „a conferi”, luată tot din presă. „Delegaţilor li s-a „conferit” dreptul de onoare de-a depune flori la monument.” Ar fi fost corect dacă autorul scria că delegaţilor li s-a „oferit” dreptul.

Părerea mea e că unora le face plăcere mai degrabă să se facă de râs decât să deschidă un dicţionar să vadă care este înţelesul cuvintelor. Dar, vorba regretatului meu profesor de limba română din liceu, domnul Vasile Mitrofan: „Cine a învăţat să cânte fals un cântec, îl va cânta fals toată viaţa”.

Informal, lucrativ, fortuit și altele

În această postare, vă vorbesc tot despre confuziile lexicale pe care le comit vorbitorii care nu cunosc sensul unor cuvinte, în general neologice. Deşi motivaţia este lăudabilă (dorinţa de-a vorbi îngrijit şi cu termeni aleşi), rezultatul este exact pe dos. Ba chiar e supărător, pentru că una intenţionează să spună vorbitorul şi altceva înţelge interlocutorul. Acest tip de greşeală se numește „eroare semantică”. Semantica se ocupă cu studierea sensului cuvintelor.

Să vedem câteva exemple. Şeful de birou îşi convoacă subalternii la şedinţă şi le spune: „Dragi colegi, întâlnirea la care v-am chemat are scop informal, ca să vă comunic strategia pe care o vom adopta pentru creşterea productivităţii”. Intenţia şefului de birou este bună, iar productivitatea este cheia succesului unei societăţi, însă exprimarea este defectuoasă. Şeful de birou voia să spună de fapt că şedinţa are scop „informaţional”, adică să-şi informeze colegii. El nu ştie că termenul „informal”, provenit din limba engleză, nu este nicidecum sinonimul adjectivului „informal”. Termenul „informal” se foloseşte în limbajul diplomatic şi înseamnă „neoficial”, „neprotocolar”. Sinonimia este aparentă şi-ţi poate crea probleme, dacă eşti certat cu dicţionarul. Ce ar trebui să înţelegem dacă am citi în presă o astfel de ştire: „Cu ocazia summitului „informal” care a avut loc la Strasbourg s-a stabilit  un acord în domeniul imigraţiei şi al azilului”? Ar trebui să înţelegem că întîlnirea de la Strasbourg a fost „neoficială”. Pentru că scopul era să se ia hotărâri importante, întâlnirea nu putea avea caracter „informaţional”. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte ştirea aceasta, nu putem spune despre ea că este informaţională, pentru că am comite un pleonasm: sensul de „informaţie” este deja cuprins în termenul „ştire”.

Alt exemplu. Cu ocazia şedinţei de dare de seamă, un maistru instructor la o şcoală spune: „Menţionez că în timpul activităţii „lucrative”, elevii au realizat în atelierul şcolii douăsprezece scaune care sunt folosite în cancelarie. Maistrul a dorit să se exprime elegant şi distins, însă n-a ştiut că substantivul neologic „lucrativ” nu înseamnă „lucrător”, adică simpla desfăşurare a unei activităţi, ci înseamnă cu totul altceva: „bănos”, „folositor”, „productiv”, „profitabil”, „care aduce câştig”. Veţi spune poate că un folos tot a fost de pe urma activităţii elevilor, din moment ce şcoala s-a ales cu douăsprezece scaune. Vă sigur că altceva intenţionase maistrul să spună. Felul în care gândea s-a văzut în altă dare de seamă, când a spus: „În timpul zilelor nelucrative, elevii din internatul nostru au reparat uşile şi geamurile şi au vopsit gardul şcolii”. Zilele nu puteau fi aducătoare de profit, ci erau pur şi simplu „nelucrătoare”.

Alt exemplu. O fiţuică locală anunţă pe prima pagină: „După ce a făcut preinfarct, domnul Ixulescu a părăsit „fortuit” şefia partidului. Redactorul a vrut să scrie că Ixulescu a demisionat „forţat” de situaţie. El face o confuzie lexicală pentru că nu ştie că adjectivul „fortuit” (termen livresc), provine din franţuzescul „fortuit”, care la rândul lui îşi are originea în latinescul „fortuitus, -a, -um” şi înseamnă „accidental, întâmplător, neprevăzut, inopinat, fără veste”.

Alt exemplu. Unii vorbitori confundă termenii medicali, iar această eroare duce la formulări hazlii. Cineva spunea „Mi s-au inflamat amândouă amigdalitele. Mă duc la doctor să le dau afară. După ce scap de ele, mă duc să-mi scot şi „apendicita””. Vorbitorul comite confuzia lexicală între denumirea afecţiunii şi denumirea celor două glande. „Amigdalita” este afecţiunea care constă în inflamarea amigdalelor, adică cele două glande de natură limfatică aflate de-o parte şi de cealaltă a omuşorului. Tot confuzie lexicală este şi când se referă la „apendicită”, adică boala dureroasă care constă în inflamarea „apendicelui”, o mică prelungire a intestinului gros.